Cuvintele pot deveni aripi? [one-shots]

Hello^^

M-am hotarat sa impartasesc cateva one-shoturi scrise de mine, inspirate uneori de muzica pe care o ascultam atunci si din versurile ei, dar ideile sunt scoase din capsorul meu ^^ Sper ca o sa primesc multe critici, deoarece stiu ca sunt incepatoare si nu ma prea pricep, dar trebuie sa evoluez, nu? Asa ca nu mai zic nimic, inafara de "Lectura placuta!" [sper ]





Intuneric. Doar acel nemuritor intuneric, desi, undeva, departe de acest univers propriu, in lumea larga, a unei sperante false, exista lumina. Acea lumina nu poate ajunge la mine, sunt prinsa intr-o cusca protectoare, faurita de vorbele desarte spuse de mine, candva, faurite dintr-un alb pur, care acum este manjit.
Lumea pare atat de simpla: intotdeauna cautam ceva, fiecare are ceva ce trebuie indeplinit in viata, chiar si eu.



Am sperat atat de mult, te-am cautat chiar si in locurile unde stiam ca nu o sa-ti vad urmele pasilor, mi-am pierdut glasul ce rasuna pe notele numelui tau, dar nimeni nu mi-a auzit strigatele. O lumina prea puternica venea de afara, m-a orbit, asa ca sunt pierduta in intuneric…Sper pentru un semn, desi nu stiu ce poate fi.

Vreau sa te gasesc. Soarele sa ma incalzeasca si pe mine, sa simt razele pe pielea ce pare acum vinetie, ca un mort ce inca mai are de trait. Simt durere in suflet, desi am crezut ca nu mai am nici un sentiment uman. O simt fiindca trebuie sa-mi eliberez sufletul, aproape ca ma rog sa fi in Rai, ca nimeni sa nu te loveasca…Ce avara sunt, nu? Agonia m-a adus la o stare deplorabila, astept doar ca acesti pereti sa cada, ca geamurile sa piara sub ochii mei, ca un lant sa ma traga din cusca, astept sa te gasesc…

Intuneric. Doar acel nemuritor intuneric, desi, undeva, departe de acest univers propriu, in lumea larga, a unei sperante false, exista lumina.


super sa stii ca te descurci chiar foarte bine si nu e nicio rusine sa te inspiri din unele chestii, de genul muzica, filme sau altele... Si stiu cum e cand asculti muzica preferata si te prind talentele

Multumesc mult pentru comentariul tau, xXxPrincessxXx Ma bucura faptul ca macar cineva citeste, desi eu scriu in continuare, nu conteaza daca nu comenteaza nimeni, desi mi-ar placea o mica parere acolo Un alt one-shot, inspirat din Bleach [dupa ce am citit manga ^^] Lectura placuta ^^






Printre pereţii labirintului de piatră, ce tremură şi se adâncesc în umbra soarelui ce apune, se aude, se aude vag, în rândurile buruienilor parazite care se agaţă de candelabrul plin de pânze de păianjen, ce sclipesc în lumina aproape stinsă a torţei, se aude un cântec. Un cântec de curaj, un strigăt la moarte, o rugăminte, o poruncă –exprimă acelaşi lucru- Luptă!

Acea sonerie ce vibrează în timpan supune trupul unei otrăvi: corpul tău declară de unul singur că trebuie să lupte, trebuie să supravieţuiască, trebuie să câştige. Strigătul inimii ce încă speră si crede în ceva, într-un miracol ce numai ochii amari îl văd, acel strigăt avansează până când se sparge de greutatea lacrimilor, ce dor şi cer alinare.



Cand imi intorc spatele la lume, sufăr din cauza minciunii spuse de mine, că nu mă inteleg. Nu trebuie să plângem, deoarece dacă o facem, atunci acceptăm înfrângerea. Înfrângerea minţii în faţa inimii. Simţim cum toate acele sentimente ascunse sub vălul subconştientului revin la viaţă, sunt intense, ne aduc la o stare de frică. Ne ghemuim încet, simţind fiorul rece al pietrei ce scârţâie sub noi. Tremurul nu se opreşte.
Odată cu acel cântec ce ne imprimă un ritm al lui, ce se prăbuşeşte parcă din albastrul adâncului cer, urmează şi starea de somnolenţă ce năvăleşte peste trup.



- Kuchiki, unde este inima ta?
- Umm…aici?, spuse fata, punându-şi mâna pe piept, cu un chip ce exprimă confuzie provocată de întrebarea vice-căpitanului ce stătea în faţa ei. Vroia să afle ce se ascunde ţn sufletul ei, ce a determinat-o să se facă un shinigami. Vroia ca ea să se simtă ca acasă.
- Kuchiki, inima este unde vrei tu să fii, alături de cei dragi. Cei la care ţi vor avea grijă de toată protecţia, iubirea şi compasiunea ce le-ai dat-o. Într-o luptă, Kuchiki, îţi dau un sfat. Defapt, îţi cer asta: nu muri singură. Dacă o să mori singură, sufletul tău va face parte din milionele de particule spirituale ce contruiesc Soul Society, iar inima ta va fi pierdută. Aşa că nu muri singură, Kuchiki.

Ochii ei se măriră, inima îi pompa cu putere când vice-căpitanul se uită drept în ochii ei, cu acelaşi zâmbet tandru căruia îi cunoştea fiecare trăsătură. Nu inţelesese niciodată cum de există un asemenea om: iubit de toţi, ce se îngrijea de fiecare persoană din jurul lui, îi făcea să se simtă bine acolo unde erau.

Şi acel om era acum doar o rămăşiţă pierdută din imaginea întipărită în mintea ei. Fiinţa din trecut parcă nu existase niciodată, privind pe acel Arrancar care i-a cerut un lucru exagerat: să-şi trădeze prietenii, folosindu-se de cunoştinţele ştiute despre puterile fiecăruia. Omul pe care îl cunoscuse ea nu putea să spună aşa ceva, inima ei nu accepta asta. Îşi dezlănţui zanpaktou-ul, sperând ca totul să fie doar un vis înşelător. Gustul sângelui din gura ei, ochii plini de furie si plăcere de a ucide ce o ţinteau nemiloşi, atingerea zimţoasă a sabiei o făcură să-şi dea seama că totul era real. Coşmarul era real. Durerea era şi ea atât de reală…

Noi, în acest moment ne îndreptăm către bătălia decisivă! Aveţi încredere ca săbiile noastre să nu fie învinse! Aveţi speranţa ca inimile noastre să nu tremure! Şi chiar dacă drumurile pe care le urmăm vor întâlni o fundătură, sufletele noastre formează o inimă de oţel! Juraţi, chiar dacă pământul de sub picioarele noastre se scufundă, vom trăi şi ne vom întoarce în acest loc!!

Promisiunea pe care o făcuse încă îi ţinea inima legată de lanţul prieteniei, sufletul ei era unit cu celelalte. Nu trebuia să se teamă, deoarece avea datoria faţă de sine de a se întoarce în locul unde mâinile lor au devenit una, unde un fir subţire le legau drumurile. Nu avea cum să piardă în faţa acestui Arrancar, deoarece trebuia s-o salveze pe Orihime. Încă putea să simtă neputinţa ce te copleşeşte atunci când şti că nu poţi face nimic când prietenii tăi vin să te salveze, punându-şi vieţile în joc. Nu vroia ca altcineva să simtă acelaşi lucru.
Întunericul se învârtea în jurul ei, o prindea în capcana lui. Şi pentru o secundă se gândi dacă cineva îi va simţi lipsa în caz că va muri. Simţea cum picioarele nu o mai puteau suporta, ochii îi erau obosiţi, iar lipsa luminii o lasa fără apărare.

- Îmi pare rău, Kuchiki că ţi-am provocat această…durere, probabil…sufletul tău doare. Îti mulţumesc, Kuchiki, acum pot să-mi las inima …aici…
Vorbele spuse printre sângele ce curgea pe buzele lui o făceau să se îngrozească. Îl pierduse. Pentru totdeauna.

Uitase acea mărturisire făcută de el. Ea avea inima lui. Toate sentimentele, frica, iubirea, compasiunea, clipele ce le-au petrecut amândoi pe pământul diviziei, toate secvenţele vieţii erau acum cu ea. Înăuntrul ei. Hrănindu-i puterea de a rezista.

Dat fiind ca am ajuns asa tarziu pe aici, voi comenta doar ultimul post
Am avut placerea(?) sa vad moartea lui Kaien in anime, precum si lupta Rukiei cu Aaroniero(tot Kaien adica) si cred ca ai exprimat foarte bine o parte din sufletul Rukiei si relatia ei cu Kaien.
Se vede ca ai talent in a transpune sentimentele in scris
Sper sa mai vad mici strafulgerari din Bleach prin scrierile tale.
Ti-as da karma da n-am, asa ca iti dau un pupic :*